Primele luni cu un copil mic sunt un fel de amestec între mirare, oboseală și un soi de fericire care nu știe să stea cuminte. Într-o zi îți zâmbește, în alta îl vezi cum își caută cu mâinile ceva invizibil, iar tu te uiți la el ca la o promisiune. Apoi, într-o vizită de rutină sau într-o discuție cu medicul, apare fraza care îți strânge stomacul, întârziere în dezvoltarea motorie. E o etichetă care sună ca un verdict, deși, cel mai adesea, nu e.
Mulți părinți aud diagnosticul și încep să vadă viitorul copilului printr-o singură lentilă. Înțeleg, e o reacție omenească. Doar că motorul unui copil, mișcarea lui, felul în care se ridică, se răsucește, se sprijină, se ține, nu e un examen de admitere. E un drum cu multe ocoluri, cu porțiuni mai rapide și cu porțiuni mai lente, iar un copil nu e o linie dreaptă.
Ce spune, de fapt, diagnosticul și ce nu spune
Când un medic notează întârziere în dezvoltarea motorie, el nu spune automat că un copil va avea o problemă definitivă. Spune că, în raport cu reperele obișnuite ale vârstei, copilul nu a atins încă anumite achiziții de mișcare, sau le-a atins mai târziu, sau le face într-un mod care ridică semne de întrebare. Adică se uită la timp și la calitate.
Timpul e ușor de înțeles. Dacă majoritatea copiilor se așază în șezut fără sprijin într-o anumită perioadă, iar al tău nu o face încă, medicul notează. Calitatea e mai fină. Uneori copilul se ridică, dar o face cu o rigiditate ciudată, sau cu o asimetrie, sau pare că își folosește un picior mai mult decât celălalt. Aici intră experiența clinicianului.
Diagnosticul nu spune întotdeauna cauza. Întârzierea motorie e mai degrabă un semn, nu o boală. E ca febra. Febra îți arată că organismul lucrează la ceva, dar nu îți spune singură ce anume. La fel și întârzierea motorie, îți arată că maturizarea sau controlul mișcării nu sunt în ritmul așteptat, iar următorul pas e să înțelegi de ce.
Mai spune ceva, și asta e partea bună. Spune că ai prins momentul. În copilărie, creierul și corpul au o capacitate de adaptare impresionantă. Nu e magie, e biologie, dar rezultatul poate părea uneori magic, mai ales când intervenția e făcută la timp și cu răbdare.
Dezvoltarea motorie nu e un concurs, dar are repere
Dezvoltarea motorie, mai pe românește, înseamnă felul în care copilul își controlează corpul. Vorbim de motricitate grosieră, adică mișcări mari, întors, stat în șezut, mers, alergat, și de motricitate fină, adică prindere, manipularea obiectelor, coordonarea mână-ochi.
În primele luni, copilul are mișcări multe și încă necoordonate. Nu pentru că e leneș, ci pentru că sistemul nervos se maturizează treptat. Apoi apar micile ordini în haos: își ține capul mai bine, se sprijină pe antebrațe, începe să se răsucească, să prindă, să ducă obiecte la gură. Toate astea sunt pași.
Reperele sunt utile, dar pot deveni toxice dacă le transformi în comparații obsesive. Fiecare copil e un unicat, iar variațiile sunt normale. Unii sunt mai rapizi, alții mai lenți. Întârzierea, în sens medical, nu înseamnă neapărat că ai un copil cu o problemă, ci că diferența față de ritmul obișnuit e suficient de mare ca să merite verificată.
Și mai e ceva care se uită des: vârsta corectată la prematuri. Dacă un copil s-a născut cu câteva săptămâni mai devreme, multe repere se judecă după vârsta corectată, nu după cea cronologică. Un copil născut la 32 de săptămâni, la 6 luni de viață, are un fel de 4 luni și ceva pentru reperele de dezvoltare. Când părinții nu știu asta, panica se aprinde inutil.
De la observație la diagnostic: cum ajunge medicul să spună întârziere
În mod ideal, totul începe cu supravegherea periodică. Un copil sănătos nu e dus la medic doar când are febră. E urmărit. Se notează greutatea, talia, perimetrul cranian, alimentația, somnul, reacțiile, și, da, dezvoltarea psihomotorie.
Medicul se uită la copil, dar se uită și la poveste. Cum a fost sarcina, cum a fost nașterea, a fost prematuritate, a fost hipoxie, a fost icter sever, a fost internare prelungită, a fost o infecție serioasă, cum a mâncat, cum a crescut, a existat o perioadă în care părea că stagnează. Sunt detalii care pot părea mărunte, dar din ele se face tabloul.
Apoi urmează examenul. Tonusul muscular, reflexele, simetria, felul în care își folosește mâinile, cum își întoarce capul, cum își sprijină trunchiul. Uneori e suficient un consult bun și atent ca să-ți dai seama dacă ai de-a face cu o întârziere ușoară, cu o variantă normală, sau cu ceva ce trebuie investigat.
În unele situații se folosesc teste standardizate, de tip screening, care pun achizițiile pe o axă de vârstă. Ele ajută, dar nu înlocuiesc ochiul clinicianului. E și un motiv pentru care părinților le e greu să le interpreteze singuri. De acasă vezi copilul în iubire, în agitație, în somn, în plâns. La cabinet îl vezi într-un moment, într-o lumină, într-o stare. De aceea, informația e mai bună când se adună din mai multe vizite.
Dacă întârzierea se confirmă, următorul pas e să se vadă dacă e izolată, doar motorie, sau dacă se însoțește de întârzieri în alte domenii, limbaj, contact social, atenție, vedere, auz. Când apar mai multe domenii, lucrurile devin mai serioase și evaluarea trebuie făcută mai amplu.
De ce poate întârzia un copil în dezvoltarea motorie
Aici, sincer, părinții ar vrea o cauză unică, clară, ca o piesă lipsă pe care o pui la loc și gata. Realitatea e mai amestecată. Uneori există o cauză precisă. Alteori sunt mai multe lucruri mici care se adună.
Un copil poate întârzia pentru că e prematur și are nevoie de timp. Poate întârzia pentru că a avut o perioadă de boală, cu spitalizări, cu alimentație dificilă, cu energie puțină pentru explorare. Poate întârzia pentru că are o hipotonie, adică un tonus muscular mai scăzut, iar corpul lui parcă nu are acel arc elastic care îl ajută să se ridice. Hipotonia poate fi benignă, o variantă familială, dar poate fi și semn al unor probleme neurologice sau musculare.
Uneori apare spasticitatea, adică o rigiditate a mușchilor. În formele ușoare, părinții o numesc copilul e înțepenit. Poate fi un semn de afectare a sistemului nervos central. Nu înseamnă automat paralizie cerebrală, dar e un motiv serios de evaluare.
Mai sunt și cauze ortopedice. Displazia de șold, de pildă, poate modifica felul în care copilul își folosește picioarele, îl poate face să evite sprijinul. Un picior mai scurt, o asimetrie a bazinului, o problemă la talpă, toate pot influența mersul.
Nu e de ignorat nici mediul. În ultimii ani, văd tot mai des copii care petrec prea mult timp în dispozitive care îi țin fixați, scoică, balansoar, șezlong, premergător. E comod pentru adult, dar corpul copilului învață mișcarea pe podea, nu în scaun. Dacă timpul pe burtă e aproape inexistent, dacă copilul e rar lăsat să se rostogolească liber, unele achiziții pot întârzia. Nu vorbim aici de vină, ci de o ajustare a rutinei.
Apoi sunt situațiile mai rare, dar care trebuie excluse. Unele boli genetice, unele boli metabolice, distrofii musculare, tulburări endocrine, cum ar fi hipotiroidismul netratat. Nu vreau să sperii pe nimeni. Le menționez fiindcă medicina serioasă nu funcționează pe speranțe, ci pe verificări bine gândite.
Când întârzierea e doar o variație și când e un semnal de alarmă
Cel mai bun semn, paradoxal, e progresul. Un copil care înaintează încet, dar înaintează, e altceva decât un copil care stagnează luni întregi sau, mai grav, pierde achiziții. Regresia e un semnal care trebuie luat foarte în serios.
Mai sunt semne care cer atenție rapidă, chiar dacă părinții preferă să mai aștepte. Dacă un copil pare foarte moale, ca o păpușă, și nu reușește să își susțină capul într-o perioadă în care ar trebui. Dacă e foarte rigid și își ține membrele într-o poziție fixă. Dacă folosește aproape exclusiv o mână sau un picior, foarte devreme, înainte să fie o preferință normală. Dacă nu are contact vizual bun, dacă nu răspunde la sunete, dacă nu zâmbește social, atunci întârzierea motorie poate fi doar o parte dintr-o întârziere mai largă.
În același timp, vreau să apăr și părinții de capcana numită internet. Pe internet, orice clip cu un copil care nu merge la un an se transformă în tragedie. În viața reală, un copil poate merge la 15, 16, chiar 17 luni și să fie perfect bine, mai ales dacă în rest e prezent, curios, comunicativ, dacă se ridică, se sprijină, se târăște, se cațără. De aceea, judecata trebuie făcută cu un medic, nu cu o căutare febrilă la miezul nopții.
Ce înseamnă recuperarea, de fapt
Recuperarea, în limbajul părinților, înseamnă să ajungă din urmă. Uneori așa se întâmplă, și e un lucru minunat. Dar recuperarea înseamnă și altceva: să atingă potențialul lui, chiar dacă drumul e diferit. Unii copii ajung din urmă și nu mai spui niciodată că au avut o întârziere. Alții rămân cu o particularitate, dar devin funcționali, independenți, fericiți, fiecare în felul lui.
Recuperarea începe cu înțelegerea corectă a copilului. Nu există o schemă universală. Terapia se alege după tonus, după asimetrii, după reacții, după cauză. Aici intră kinetoterapia, fizioterapia, uneori terapia ocupațională, uneori logopedia, dacă întârzierea motorie se însoțește de întârziere de limbaj, și, uneori, evaluarea neurologică sau genetică.
Sunt părinți care întreabă dacă nu cumva copilul se va recupera singur. Uneori, da. Sunt întârzieri ușoare care se rezolvă odată cu maturizarea. Dar nu ai cum să știi din prima, fără evaluare. E ca și cum ai vedea o plantă care crește mai încet. Poate e soiul ei, poate îi lipsește lumină, poate are nevoie de alt sol. Dacă stai doar și speri, poți pierde timpul în care o mică schimbare ar fi făcut diferența.
Cât de mult contează timpul și de ce nu e bine să amâni
În primul an și în primii doi ani, plasticitatea creierului e foarte mare. Asta înseamnă că rețelele nervoase se construiesc intens, iar experiența, mișcarea, jocul, contactul, totul modelează creierul. Intervenția timpurie nu e o modă, e logică biologică.
Asta nu înseamnă că un copil de 4 ani nu mai poate progresa. Poate, și încă cum. Dar, de obicei, e mai mult de muncă și uneori se lucrează și cu frustrări deja instalate, copilul a învățat să evite, să se ferească, să nu încerce. Un copil mic, în schimb, încearcă din instinct, dacă îl ajuți corect.
Uneori am văzut părinți care au așteptat un an pentru că bunica a spus că și tata a mers târziu. Poate bunica a avut dreptate, se întâmplă. Dar așteptarea asta vine cu o taxă emoțională enormă. Un consult bun și o recomandare clară pot să îți dea liniște, chiar dacă răspunsul e simplu: mai urmărim, dar cu atenție.
Ce poți face acasă, fără să forțezi copilul
Aici aș vrea să fiu foarte clar. Nu ajută să forțezi copilul să stea în șezut dacă mușchii spatelui nu sunt pregătiți. Nu ajută să îl ții în picioare ore întregi ca să învețe să meargă. Corpul învață când e matur și când are reperele de echilibru, altfel învață compensații.
Ce ajută e un mediu care invită la mișcare. Podeaua, un covor ferm, spațiu, jucării simple, nu multe, dar suficient de interesante încât să îl facă să se întindă, să se rostogolească, să se târască. Timp pe burtă, de la început, atât cât tolerează, cu pauze, fără dramă. Unii copii protestează la început, e normal. Se obișnuiesc treptat.
Ajută să îl ridici în brațe, să îl întorci, să îl lași să simtă poziții diferite. Să vorbești cu el, să îl încurajezi, să îi arăți o jucărie puțin mai departe, nu la un metru, ci cât să îl provoace un pic. Să te bucuri când reușește. Un copil simte bucuria ta și o folosește ca combustibil.
Ajută să nu îl ții prea mult în dispozitive care îl fixează. Sunt utile, nu le demonizez, dar trebuie dozate. Un copil învață să își simtă corpul când e liber să se miște.
Dacă există recomandare de la terapeut, atunci exercițiile se fac cu blândețe și cu ritm, nu ca la instrucție. Un exercițiu bun e acela pe care copilul îl acceptă, îl repetă, îl integrează. Dacă plânge disperat, dacă se încordează, dacă devine agitat, atunci ceva e greșit, fie momentul, fie modul, fie exercițiul.
Kinetoterapia și ceilalți oameni buni din jurul copilului
Kinetoterapia pentru un copil mic nu ar trebui să fie o ședință în care cineva îl chinuie. Ideal, e un joc ghidat, cu scop. Terapeutul bun îți explică ce face, de ce face, îți arată ce poți continua acasă, îți spune când să te oprești și când să revii.
Îmi place când părinții privesc terapeutul ca pe un partener, nu ca pe un salvator. Salvarea, dacă vrei să folosim cuvântul, e o muncă în echipă. Copilul lucrează prin joacă, părintele lucrează prin rutină, terapeutul lucrează prin tehnică, medicul prin diagnostic și orientare.
Dacă ești la început și cauți un loc unde să primești îndrumare, uneori ajută să ai un punct de pornire, iar iuvokids.ro poate fi unul dintre locurile unde găsești informații și servicii dedicate copiilor, fără să te simți luat pe sus.
Șansele de recuperare, spus simplu și fără promisiuni ieftine
Aici ajungem la întrebarea care doare cel mai tare. Ce șanse are copilul meu. Aș vrea să îți pot răspunde cu un procent, ca la meteo. Dar nu e așa. Șansele țin de cauză, de severitate, de vârstă, de implicarea familiei, de accesul la terapie, și, uneori, de lucruri pe care nu le controlăm.
Totuși, pot să vorbesc în scenarii, fiindcă asta îi ajută pe părinți să își așeze gândurile.
Întârzierea ușoară, izolată
Un copil care are întârziere doar pe zona motorie, în rest comunică bine, se joacă, e curios, are contact social bun, mănâncă bine, crește bine, nu are semne neurologice la examen, are de cele mai multe ori șanse foarte bune. În astfel de cazuri, terapia și stimularea acasă pot accelera achizițiile și copilul poate ajunge din urmă. Uneori, ajunge din urmă fără să îți dai seama când a făcut saltul. Azi nu stă în șezut, peste trei săptămâni parcă nu mai știi cum a ajuns acolo.
La acești copii, o parte din întârziere vine din ritm. Da, ritmul există. Unii sunt mai liniștiți, mai contemplativi, alții sunt mici aventurieri care se cațără înainte să meargă. Aici e important să nu pui etichete de tipul e leneș. Copilul nu e leneș. Corpul lui e la un pas distanță, nu la zece.
Întârzierea legată de prematuritate
La prematuri, recuperarea se judecă mai corect pe vârsta corectată. Mulți prematuri ajung din urmă, uneori complet, alteori cu mici dificultăți de coordonare sau de echilibru care apar mai târziu, la vârsta preșcolară. Dar, în general, cu urmărire, cu intervenție la nevoie, cu multă grijă, pot avea un parcurs bun.
Am întâlnit părinți care au trăit cu frica luni întregi, iar apoi copilul a făcut pași mici, dar constanți, și frica s-a topit încet. Nu dispare brusc, dar se topește.
Întârzierea cu hipotonie
Hipotonia e un cuvânt care sperie, dar nu e întotdeauna un dezastru. Există hipotonie benignă, mai ales la copii care sunt moi și în rest sănătoși. Acești copii pot merge mai târziu, pot avea o postură mai relaxată, pot obosi mai repede, dar cu kinetoterapie și cu întărirea treptată a musculaturii, progresează.
Când hipotonia e parte dintr-o problemă neurologică sau musculară, atunci recuperarea nu înseamnă neapărat să ajungă la același nivel ca alți copii, ci să își crească independența și funcționalitatea. Progresele există, doar că uneori sunt mai lente și necesită un plan pe termen lung.
Întârzierea cu semne neurologice
Dacă la examen apar semne clare, asimetrii, spasticitate, reflexe anormale, atunci e nevoie de evaluare neurologică și, eventual, de investigații. Aici șansele depind enorm de cauza exactă.
În paralizia cerebrală, de pildă, nu vorbim de o boală progresivă, ci de o afectare stabilă a creierului, cu manifestări variabile. Unii copii au forme ușoare și merg, aleargă, fac sport cu mici adaptări. Alții au nevoie de dispozitive sau de asistență. Recuperarea nu e un sprint, e o muncă de ani, cu perioade bune și perioade obositoare. Dar e o muncă care merită, fiindcă fiecare pas câștigat înseamnă libertate.
În boli progresive, cum sunt unele distrofii, abordarea e diferită. Se pune accent pe diagnostic rapid, pe tratamente specifice dacă există, pe menținerea funcției, pe adaptări, pe sprijinul familiei. Aici nu mai e vorba de a ajunge din urmă, ci de a păstra cât mai mult și cât mai bine.
Știu, e greu să citești asta ca părinte. Dar e mai sănătos să stai în adevăr decât în ceață.
Cât de mult contează părinții, fără să îi facem vinovați
Părinții aud uneori un mesaj strâmb: dacă muncești suficient, copilul se recuperează. Asta pune o povară nedreaptă. Părinții contează enorm, dar nu controlează totul.
Ceea ce controlează părinții este ritmul de prezentare la medic, consecvența în terapie, atmosfera din casă, felul în care copilul e încurajat și nu împins cu forța. Copilul are nevoie de dragoste, de răbdare, de disponibilitate. Uneori, exact aici se vede diferența dintre o familie care se prăbușește și una care se mobilizează.
Și, ca să spun o frază pe care o repet des în cabinet, compararea cu alți copii face mai mult rău decât bine. Dacă vrei un reper, folosește copilul de ieri. A făcut azi ceva ce ieri nu făcea. A încercat. A stat două secunde în plus. A întins mâna altfel. Asta e măsura reală.
Ce întrebări merită să pui medicului, ca să pleci acasă cu un plan
Când pleci din cabinet cu un diagnostic, e ușor să te blochezi și să nu mai întrebi nimic. Apoi ajungi acasă și îți vine să suni înapoi. E normal.
Eu aș vrea ca părinții să plece cu claritate. Să știe dacă întârzierea e ușoară sau moderată, dacă e izolată sau nu, dacă există semne care cer neurolog, dacă se recomandă investigații sau doar urmărire. Să știe ce achiziție urmărim în următoarele săptămâni, nu la modul vag, ci concret. Să știe cum să își organizeze viața de zi cu zi, ca să nu transforme casa într-o sală de gimnastică, dar nici să nu lase copilul în inerție.
Un medic bun îți va spune și când să revii. Nu peste un an, ci la un interval rezonabil, ca să vezi dacă progresul există. În dezvoltarea copilului, timpul trece repede. Două luni pot însemna enorm.
Un fel de rutină simplă, care ajută fără să streseze
În viața reală, părinții nu au timp și energie pentru planuri complicate. Și e bine că nu au. Copilul nu are nevoie de sofisticării, are nevoie de repetiție.
Dimineața, după schimbat și mâncat, câteva minute pe podea, pe burtă sau pe spate, cu tine aproape, cu jucăria la o distanță mică. Apoi îl iei în brațe, îl porți, îl lași să își simtă capul pe umărul tău, îi vorbești. La prânz, iarăși un interval scurt de explorare liberă. Seara, înainte de baie, dacă medicul și terapeutul sunt de acord, câteva exerciții blânde, ca un joc, cu pauze, cu râsete, cu vocea ta care îi ține ritmul.
În tot acest timp, îi observi corpul. Nu ca un inspector, ci ca un părinte atent. Dacă începe să își ridice capul mai sus, dacă își schimbă priza, dacă se sprijină mai bine, dacă își coordonează mai bine mișcările. Observațiile astea nu sunt obsesie, sunt informație. Iar informația, când e calmă, te ajută.
Când progresul vine în salturi și de ce e normal
Mulți părinți se sperie când copilul pare că nu face nimic nou o perioadă, apoi, dintr-odată, face două lucruri. Dezvoltarea e adesea în salturi. E ca și cum creierul exersează în interior și apoi, într-o zi, corpul îi dă drumul.
În această perioadă de aparentă stagnare, părintele are tentația să schimbe tot. Să adauge încă un terapeut, încă o tehnică, încă o jucărie. Uneori ajută, dar de multe ori obosește copilul și obosește familia.
Dacă ai un plan bun, respectă-l câteva săptămâni. Vezi cum răspunde copilul. Ajustările se fac după reacția copilului, nu după anxietatea adultului.
Ce îți poate spune copilul, fără să vorbească
Copilul îți spune multe prin felul în care se mișcă. Îți spune dacă e confortabil, dacă îl doare ceva, dacă e speriat, dacă e curios. Un copil care evită mereu o poziție poate avea o problemă de confort, o tensiune, o durere, sau pur și simplu o teamă. De aceea, uneori, un consult ortopedic sau o evaluare a șoldurilor pot clarifica mult.
Îți spune și dacă are energie. Copilul care e mereu apatic, care doarme excesiv sau, dimpotrivă, pare agitat fără pauză, merită evaluat și din perspectivă medicală generală. Uneori lucruri precum anemia, carențe, probleme de alimentație, tulburări de somn pot influența energia pentru explorare.
Asta nu înseamnă că fiecare copil agitat are o problemă. Un copil mic are, prin definiție, o nevoie mare de mișcare. Dar există o diferență între energia sănătoasă și agitația care nu se poate opri nici măcar când copilul e în brațe.
Când se recomandă investigații și cum să le privești fără să te sperii
Un diagnostic de întârziere motorie nu vine automat cu o listă de analize. Și, sincer, e bine că nu vine. Investigațiile nu se fac ca să bifezi ceva, ci ca să răspunzi la o întrebare precisă. Dacă medicul vede semne neurologice, dacă întârzierea e importantă, dacă apar mai multe domenii afectate, dacă există regresie sau dacă povestea nașterii a avut complicații, atunci investigațiile devin utile.
Uneori se începe cu lucruri simple, care țin de starea generală. O hemogramă poate arăta anemie, iar un copil anemic e, de multe ori, mai obosit, mai puțin dornic de explorare. Se pot verifica și anumite funcții endocrine, mai ales tiroida, pentru că hipotiroidismul netratat poate încetini dezvoltarea. În anumite contexte, medicul poate cere și markeri care țin de mușchi, dacă există suspiciune de slăbiciune musculară.
Când întârzierea e însoțită de asimetrii sau de semne mai clare, uneori se recomandă evaluarea neurologică. Aici pot apărea investigații de tip imagistic, dar nu e o regulă. Un RMN cerebral, de exemplu, e o investigație foarte informativă, însă nu se face la întâmplare, fiindcă presupune condiții speciale la copilul mic. În practică, un neurolog bun cântărește bine dacă informația adusă de RMN schimbă efectiv planul de intervenție.
La copiii mici, în anumite situații, se folosesc și evaluări de auz și vedere. Poate părea ciudat, că doar vorbim de motor, dar un copil care nu vede bine poate evita mișcarea, iar un copil care nu aude bine poate părea mai puțin reactiv, mai puțin interesat de joc. Corpul și simțurile lucrează împreună.
Când părinții aud de investigații, prima reacție e să se gândească la ce e mai rău. Dar investigația, de multe ori, e o unealtă de liniștire. Îți spune că nu e vorba de o cauză gravă, sau îți arată o cauză care poate fi abordată. În ambele situații, ai câștigat ceva foarte concret, claritate.
Greșeli frecvente, făcute din dragoste, și cum le îndrepți fără să te simți vinovat
Când un copil pare că rămâne în urmă, părintele intră într-o febră a ajutorului. Încep să apară sfaturi din toate părțile. Pune-l în premergător, ține-l în picioare, fă-l să stea în șezut, că așa se întărește. Intenția e bună, dar uneori metoda încurcă.
Un copil pus prea devreme în poziții pe care nu le controlează ajunge să își țină corpul în tensiune, să își blocheze respirația, să își facă echilibrul din rigiditate. Asta nu e învățare sănătoasă. Învățarea sănătoasă vine din control progresiv. Corpul crește, mușchii se întăresc, creierul calculează mai bine, și atunci copilul găsește singur poziția.
Premergătorul e un alt exemplu. Pare util, copilul se plimbă, familia zâmbește, ai impresia că a învățat mersul. De fapt, mersul adevărat se învață prin echilibru, prin sprijin corect, prin reacții de cădere și ridicare, prin simțul tălpii pe podea. Premergătorul îl plimbă, dar nu îl învață. În unele cazuri, chiar întârzie achiziția mersului independent sau favorizează un tip de mers pe vârfuri.
Mai există și capcana exercițiilor făcute ca un program militar. Un părinte poate fi disciplinat, se trezește cu copilul, face exerciții la minut, dar copilul ajunge să asocieze mișcarea cu stresul. Pentru un sugar și pentru un copil mic, jocul e limbaj. Dacă exercițiul nu poate fi îmbrăcat în joc, atunci e greu să îl susții pe termen lung.
Aș mai spune ceva, cu delicatețe. Uneori, dragostea părinților se transformă în grijă continuă, și copilul nu mai are spațiu să încerce. E ținut prea mult în brațe, e protejat de orice cădere, e ajutat înainte să apuce să își caute soluția. Sigur că nu vrei să se lovească, dar o căzătură mică, pe covor, înseamnă și un mesaj pentru creier: data viitoare îți ajustezi echilibrul. Dacă îl salvezi mereu, îi iei o lecție.
Colectivitatea, locul de joacă și micile victorii sociale
Pe la un an și ceva, uneori și mai devreme, părinții încep să se gândească la creșă. Dacă există întârziere motorie, apare o nouă anxietate: o să fie depășit, o să râdă ceilalți, o să se simtă inferior. Sunt temeri reale, mai ales pentru un părinte sensibil.
În același timp, colectivitatea poate fi un stimul bun, dacă e aleasă cu cap. Copiii învață unii de la alții. Un copil care vede alți copii cum se ridică și se duc spre o jucărie poate fi motivat. Nu întotdeauna, dar destul de des.
La locul de joacă, părintele are tendința să se compare, și asta îl doare. E o scenă clasică: alți copii aleargă, al tău stă pe margine. Dar uneori copilul nu stă fiindcă nu poate, ci fiindcă observă. E un tip de temperamente mai atent. Dacă îl lași să aibă timpul lui, dacă îl încurajezi blând, fără presiune, poate intra în joc în ritmul lui.
Când întârzierea e reală și copilul chiar nu poate face ceea ce fac ceilalți, părintele poate lucra cu două instrumente simple: să îi găsească contexte în care copilul are succes și să îi construiască o relație bună cu corpul lui. Un copil care se simte competent într-un lucru, chiar mic, se deschide mai ușor și spre celelalte.
Aici terapia ajută și dintr-un motiv pe care nu îl spunem suficient. Nu e doar mușchi, e și încredere. Un copil care a căzut de câteva ori poate evita să încerce. Când terapeutul îl ghidează corect, când îl ține în siguranță și îl lasă să simtă reușita, se schimbă ceva în el.
Când copilul își revine și cum arată recuperarea în ochii părinților
Recuperarea, când se întâmplă, nu arată întotdeauna ca în povești. Nu vine cu fanfară. Vine cu o seară în care îl vezi că se ridică altfel, cu o dimineață în care se sprijină mai sigur, cu un weekend în care începe să se târască spre o jucărie. Apoi, într-o zi, îl vezi că se ridică în genunchi și tu rămâi cu mâna în aer, pentru că nu te așteptai.
E un sentiment amestecat. Bucurie, ușurare, și, uneori, un soi de oboseală care îți amintește cât ai dus în tine. Unii părinți plâng atunci, nu de tristețe, ci de deblocare.
Și mai e ceva: chiar și atunci când copilul nu ajunge complet din urmă, progresele contează. Un copil care învață să se deplaseze în felul lui, să se ridice, să se joace, să participe, câștigă autonomie. Iar autonomia e un fel de fericire în miniatură, în fiecare zi.
Ce aș vrea să rămână în mintea unui părinte după un astfel de diagnostic
Întârzierea motorie nu e o sentință. E un semn de atenție. Uneori e un semn de ritm. Alteori e un semn al unei probleme care trebuie diagnosticată și tratată. Diferența dintre cele două nu se ghicește din burtă, se stabilește prin evaluare și urmărire.
Dacă ai ajuns să pui întrebarea, deja faci ceva important. Copilul are nevoie de dragostea ta, dar are nevoie și de luciditatea ta. De medicul lui. De un plan simplu și aplicabil. De o casă în care mișcarea e posibilă și în care e lăsat să exploreze.
Și, poate cel mai important, are nevoie de un adult care să nu intre în panică la fiecare săptămână. Un copil simte asta. Îi simte tremurul din voce, graba, nerăbdarea. Dacă îl ții într-o atmosferă calmă, cu pași mici și constanți, îi dai un avantaj real.
Dacă mă întrebi pe mine, nu există satisfacție mai mare decât să vezi un copil care a fost considerat întârziat, ridicându-se într-o zi și făcând ceva ce părea imposibil. Iar când nu se întâmplă exact așa, există o altă satisfacție, mai matură, să vezi un copil care își găsește propriul mod de a fi în lume, cu sprijin și cu demnitate.
Asta e miza, până la urmă. Nu perfecțiunea, ci mersul înainte, pas cu pas, cu copilul de mână.