Întrebarea asta am auzit-o de nenumărate ori în ateliere, în showroom-uri, pe grupuri de meșteri și designeri. O rostesc la fel de des proprietarii mici de afaceri care vor să-și pună un semn curat, luminos, să se vadă frumos pe seară, fără ca vântul să-i facă foaia de acril să tremure ca o pânză.
În mintea mea, alegerea grosimii potrivite seamănă cu alegerea pernei bune, una care ține capul sus, dar nu-l înțepenește. Vrei rigiditate, dar nu vrei kilograme care trag rama în jos, nu vrei balamale solicitate inutil, nici vibrații care, cu timpul, slăbesc șuruburile și desfac colțurile.
Acrilul, polimetil metacrilatul, rămâne materialul preferat pentru fețele casetelor luminoase. E clar, difuzează plăcut, rezistă la UV mai bine decât alte plastice și se prelucrează prietenos. Totuși, același material se simte diferit în funcție de grosime, de tipul de acril folosit, de dimensiunea deschiderii și de cum îl prinzi în ramă. Toate acestea nu sunt mofturi tehnice, sunt mici piese de puzzle care se așază una peste alta până când lumina arată fix cum ți-ai dorit.
Cât de mult e suficient și când devine prea mult
Dacă te gândești la casete luminoase obișnuite pentru fațadă, acelea din profile de aluminiu cu fața din acril opal, un reper sănătos pentru fețe cu latura mică până la un metru este 3 milimetri. La această grosime, masa pe metru pătrat ajunge cam la circa trei kilograme și jumătate, ceea ce e rezonabil pentru majoritatea ramelor standard. O foaie de 3 milimetri nu e bățoasă ca sticla, dar nici nu flutură la primul curent dacă e prinsă pe contur, iar în spate stau cuminți benzile LED la distanță uniformă. Pentru panouri interioare, ferite de vânt și variații mari de temperatură, 3 milimetri e adesea grosimea care împacă și estetica, și bugetul.
Când depășești latura de un metru, intervine povestea cu burtirea. Acea ușoară umflătură în centru, căreia i se mai spune efect de „oil canning”, nu are nimic romantic în ea. E pur și simplu material care cedează elastic pe o deschidere prea mare. Aici, 4 milimetri devin un pas firesc. Crește rigiditatea cu aproximativ o treime, iar greutatea urcă spre aproximativ patru kilograme și trei sferturi pe metru pătrat. Nu e o dramă pentru o casetă pe consolă, dar îți recomand să te uiți la ancore, să fie bine distribuite. La exterior, unde ploaia și vântul se încăpățânează, 4 milimetri respiră un aer mai sigur.
Îți vine să mergi mai sus, la 5 milimetri. Și eu am ridicat din umeri de câteva ori în fața unor fațade largi, doi metri pe unul și ceva, acolo unde 4 milimetri încă vibrau discret când trecea autobuzul. Cinci milimetri rezolvă vibrația, mai ales dacă nu ai posibilitatea de a introduce șpraițuri, acele nervuri discrete, invizibile din față, care scurtează deschiderea. Costul și greutatea cresc, evident. O foaie de 5 milimetri trece de cinci kilograme pe metru pătrat, iar lângă ea vin cerințe mai atente pentru balamale, pentru ramă, pentru prinderi. Dar compensează cu un front perfect întins, iar lumina se așază ca un lapte cald în pahar.
Sunt proiecte rare, însă frumoase, care cer 6 milimetri. Mă gândesc la panouri suspendate în spații cu trafic intens de aer, pasaje, intrări largi, terase deschise către bulevarde. Când vezi că materialul ar avea motive să cânte la fiecare curent, 6 milimetri taie povestea din scurt și păstrează fața plană. Totuși, nu aș recomanda această grosime ca standard. În multe cazuri, e semn că, poate, designul ramei are nevoie de sprijin interior sau că merită regândită împărțirea feței în două câmpuri, cu un montant subțire și elegant care rupe deschiderea, păstrând o greutate totală mai prietenoasă.
Mărimea casetei, modul de prindere, distanța dintre LED-uri
Grosimea nu vine niciodată singură, poartă după ea contextul. O ramă cu adâncimea mică, să spunem 80 milimetri, cere o față mai puțin rigidă dacă LED-urile sunt aproape de acril, altfel apar pete calde, zone unde se văd diodele. În astfel de situații, mai important decât a crește grosimea e să te uiți la difuzia materialului, la acel opal cu transmisie care împrăștie bine lumina. Un acril de 3 sau 4 milimetri, dacă e ales cu un grad de opalizare potrivit, face minuni chiar și în rame subțiri. În schimb, la casete adânci, de 120 milimetri sau mai mult, ai libertatea să păstrezi grosimea moderată, jucându-te cu distanța dintre LED-uri pentru uniformitate.
Modul de prindere contează la fel de mult. O prindere perimetrală pe tot conturul se comportă altfel decât o prindere pe colțuri, iar o față care intră pe șină, culisant, se așază altfel în timp decât una capsată pe interior. Cu o prindere fermă, continuă, acrilul stă ca într-o palmă deschisă, iar la aceeași grosime pare mai curajos. Dacă prinderea e punctiformă, micile torsiuni se simt. De aici vine și recomandarea mea calmă. Dacă ai îndoială, crește grosimea cu un milimetru sau adaugă o traversă subțire în interior. E o soluție discretă care, în esență, cântărește mult mai puțin decât trecerea directă la 6 milimetri pe o suprafață mare.
Greutate, vânt, dilatație, adică lucrurile pe care le simți după montaj
Acrilul are o densitate în jur de 1,19, ceea ce înseamnă că fiecare milimetru adaugă cam 1,2 kilograme pe metru pătrat. Din aproape în aproape, se adună. Când caseta stă pe un perete subțire, pe termosistem sau pe cărămidă veche, fiecare kilogram în plus înseamnă ancore mai lungi și platbande mai late. Vântul nu iartă, își face obiceiuri pe la colțuri de clădiri și trage cu rafale scurte. O față mai rigidă, bine sprijinită, nu doar arată mai drept, ci suferă mai puțin la cicluri de solicitare. Dilatația termică îți cere și ea răbdare, acrilul se întinde la soare și se strânge la rece. Un rost mic de lucru, câțiva milimetri în ramă, salvează fețe care altfel s-ar încovoi discret la miezul verii.
Îmi place să îmi imaginez caseta ca pe un instrument muzical care trebuie acordat. Dacă lumina e uniformă, dacă fața e întinsă, dacă rama nu scârțâie la prima briză, înseamnă că ai ales bine. Uneori, rigiditatea stă mai mult în geometrie decât în masă. O bordurare pe cant, aplicată discret, face o minune. Alteori, trecerea de la extrudat la acril turnat, ceva mai stabil și mai puțin predispus la tensiuni interne, se simte imediat în felul în care materialul se comportă la frezare și la prindere.
Când intervin forma și embossul
În ultimii ani, am văzut fațade care cer altceva decât o simplă foaie plană. Reliefuri discrete, margini ușor bombate, litere care ies la nivelul feței și captează lumina din interior. Când apare o formă tridimensională, rigiditatea vine din curbură, exact ca la o coajă de ou. Aici poți să rămâi liniștit la 3 sau 4 milimetri, iar rezultatul se simte mai solid decât o foaie plană cu încă un milimetru în plus.
Pentru astfel de proiecte, lucrul curat cu matrite termoformare face diferența între un relief moale, corect, și unul care trage sau se tensionează în colțuri. E genul de detaliu pe care nu-l vezi imediat pe lateral, dar îl simți când treci palma peste fața panoului.
Dacă ar fi să dau un răspuns în cuvinte puține, aș spune așa. Pentru casete interioare sau exterioare mici, până în aproximativ un metru latură, 3 milimetri sunt suficienți când prinderea e perimetrală și difuzia aleasă bine. Pentru fațade între un metru și jumătate, mai ales afară, 4 milimetri aduc calm și ținută. Pentru deschideri mari, aproape de doi metri pe o direcție, 5 milimetri sau o traversă discretă, ori ambele, țin fața plană și liniștită. Șase milimetri apar doar atunci când contextul o cere, vânt puternic, prinderi rare sau design fără nervuri posibile. Între timp, nu uita de greutate, de rosturile de lucru, de tipul de acril și de uniformitatea luminii. Toate acestea cântăresc la fel de mult ca un milimetru în plus.
Știu că, pe hârtie, pare matematic. În practică, e și o chestiune de ochi și de atingere. Pui foaia în ramă, te uiți din lateral, ții palma în centru și vezi dacă pulsează când deschizi ușa. Îți încordezi urechea în serile cu vânt și înveți cum cântă caseta ta. O casetă luminoasă e prietenul discret al unei vitrine, nu trebuie să țipe, doar să respire uniform și cald. Iar grosimea acrilului, aleasă cu cap, e fix nota care o ține pe ton.